Amintiri – Inceputuri
Tin minte ca odata ai intrebat-o pe mamaie: Cum era Costin cand era mic? M-am hotarit sa-ti povestesc episodic (daca mai esti interesat). Copilaria mea a fost influentata mult de locul in care m-am nascut : Cartierul Floreasca.
Ca sa ilustrez influenta acestui cartier al florilor asupra mea , redau urmatorul dialog din filmul Troia :
-Briseis : Why did you choose this life ?
-Achile : What life ?
-Briseis : Being a great warrior .
-Achile : I chose nothing. I was born and that’s who I am.
Deci m-am nascut in luna Mai , pe strada Donizzeti din Floreasca.
Cartierul asta a debutat pe la sfarsitul anilor ‘30 , ca un proiect imobiliar (urbanizacion) al familiei Negroponte (dupa nume cred ca erau “macedoni”), pe malul lacului Floreasca. Spre deosebire de alt “machedon” Becali ,cel care a vandut terenuri in Pipera si de restul l-a durut in cot, aceasta familie a construit proiectul “como dios manda”, adica intai reteaua de canalizare, dupa care reteaua electrica , dupa care strazile si abia dupa aceea a inceput sa vanda loturi de teren pentru constructii. Constructia de vile si mici blocuri a mers progresiv pana in anul 1947 , cand au venit (cum au venit) comunistii la putere si intreaga zona a fost nationalizata. Noua guvernare a hotarat sa faca din Floreasca un cartier model pentru familiile tinere si nevoiase, pentru a demonstra superioritatea noii oranduiri. Astfel, cu ajutorul excelentilor specialisti formati in oranduirea trecuta (anii ’20-’30), printre vechile constructii au aparut noi blocuri cu mult spatiu verde intre ele. Harta cartierului seamana cu un “mic Manhattan” cu strazi (Nord-Sud) perpendiculare pe doua bulevarde (Est-Vest).
Toate strazile au primit nume de compozitori, cele doua bulevarde numindu-se (din motive evidente in epoca) Chaikovski si Glinka. Astfel a luat fiinta o mixtura (melting pot) formata din locuitorii cladirilor construite pana in 1947 si saracii (ai mei erau tineri asistenti universitari) veniti dupa aceea. Noile blocuri aveau toate intre ele spatii de joaca pentru copii (balansoare, solarii cu nisip etc…)
Uite ca m-a prins povestea , dar din lipsa de spatiu si timp (trebuie sa intru intr-o sedinta), nu mai pot continua acum.
Cred ca iti pot citi si reciti memoriile ca pe un roman preferat, de fiecare data avand aceeasi bucurie !
Multumesc, Costin!
Teo
Am descoperit blogul dumneavoastră din pura întâmplare si mi a făcut o mare plăcere. M’am născut in cartierul Floreasca am fost eleva la Caragiale am avut o profesoara pe Veri Focseneanu pe Ida diriginta pe Dantis la romana si Argentina la chimie. Imi aduc aminte de salā si de repetițiile la spectacolele organizate de Dna Focseneanu cu Bogdan Stanoevici, Bogdan Gheorghiu, Pusi Vitanidis si multi altii si de defileul de sfârșit de promoție pe calea Dorobanți de la Romanā la liceu ce vremuri frumoase!
Draga Ilinca ,
Pana la primirea mesajului tau, incepusem sa cred ca fac parte dintr-o specie pe cale de disparitie.
Multe multumiri.
PS : poate ca nu ar fi rau sa incercam sa fim ” a new day, yesterday” pentru generatiile actuale si
sa salvam ce mai poate fi salvat.
Eu vin cu informații despre familia Negroponte – nu erau macedoneni, ci greci. (Știam asta de la început, fiindcă Negroponte se numea insula Evvia – Eubeea = din Grecia cât a fost sub stăpânire venețiană).
https://www.monitoruldevrancea.ro/2017/08/23/pe-urmele-negropontilor-familia-care-a-donat-terenul-pe-care-a-fost-construit-mausoleul-de-la-marasesti-si-care-a-investit-in-cele-patru-fabrici-din-oras/
https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/o-familie-celebra-negropontes-mostenitorii-1785513.html
Draga Marina,
Foarte corecta afirmatia ta, cu privire la famila Negropontes. Am aflat si eu ulterior ca erau greci si nu macedoni.
De cate ori am ocazia, aprind o lumanare la mormantul lui George Negropontes, aflat in curtea din spate a bisericii Sfanta Sofia din Floreasca. Acest domn a fost implicat , alaturi de Malaxa si in proiectul de infiintare a parcului Herastrau (omul, sfinteste locul).
Multe multumiri, pentru comentariile tale, care au venit exact in momentul in care incepusem sa cred, ca nu prea este interesata multa lume de amintirle mele.