Amintiri 50 – LONDRA

Pentru mine, la varsta de 9 ani cand am inceput sa invat limba engleza, nu exista pe lume popor mai “extraordinary” decat britanicii. Pe urma, am mai crescut si parerea mea despre ei s-a nuantat foarte mult. Prima mea vizita la Londra in 1996, avea sa-mi indulceasca din nou parerea. Pe scurt, in 1996, am plecat impreuna cu cele 4 sefe de tura de la operationalul TAROM, la un curs de verificare vize, ce se desfasura pe aeroportul Heathrow. Grupul nostru a fost cazat intr-un hotel din Russell Square (in spate la British Musem). In dimineata urmatoare, cand trebuia sa plecam la aeroport pentru inceperea cursului, eu incadrat de careul de dame, ma uitam (cam nauc) la harta de pe peretele statiei de metrou, incercand sa identific drumul spre aeroport. Un englez care trecea pe acolo, s-a oprit si m-a intrebat, din proprie initiativa: „CAN I HELP YOU?” Vreau sa spun ca, dupa ce omul “mi-a luminat calea”, mi-a venit sa-I spun: „THANK YOU, MY LORD” in loc de un simplu: „THANK YOU!”

Vizitarea orasului in dupa amiezele libere mi-a evidentiat un lucru esential. La Londra, cum o dai, cum o intorci, pana la urma nimeresti tot pe artera principala a orasului, OXFORD STREET. In anul 1996, pe aceasta strada (mai ales in capatul vestic ce incepe de la Marble Arch) existau foarte multe librarii si anticariate. Atmosfera vechiului imperiu prima, in vitrine fiind expuse, de predilectie, litografii cu faimoasele careuri ale infanteriei engleze si cu celebrele sarje de cavalerie ale armatei imperiale. In traficul pietonal, diversele categorii sociale erau reprezentate echilibrat, mergand de la capete acoperite cu melon, la capete acoperite cu plete, capete rase complet etc. Pe diferitele stradute ce dadeau in artera principala, puteai sa mai intilnesti inca, atmosfera boema din anii ’60-’70 (Ex: Carnaby Street/Soho). Daca tot vorbim de anii ’70, trebuie sa stii ca pana si baietii de la Rolling Stones, dusmani declarati ai traditionalismului britanic s-au simtit distrusi atunci cand s-au exilat in sudul Frantei, din motiv de evitare a impozitelor monstruoase impuse de guvernul laburist, celor din tagma artistilor. Lasandu-si in urma locuintele “town&country”, flacaii au resimtit cumplit lipsa traditionalului gem englezesc la micul dejun. Cum spuneam, in anul 1996, Londra mai respira inca istorie victoriana, de la Wimbledon si pana in Baker Street.

Ultima mea vizita la Londra in 2012, a fost un adevarat soc, orasul aratand total schimbat. Dupa ce m-am cazat la un hotel de pe Great Portland Street, strada ce “se varsa” inevitabil in Oxford Street, am iesit pe seara la plimbare sa vad care mai este atmosfera “pe corso”. In primul rand, trebuia sa pandesti un spatiu liber, pentru a prinde un loc in traficul pietonal ce semana izbitor cu o turma de bizoni speriata de un incendiu in preerie. In al doilea rand, vechile magazine fusesera inlocuite total, de pravalii gen “Gucci duce la cabana”. Toata zona centru arata la fel, inclusiv vechile stradute din Soho. Considerand ca pravalii de acest gen vazusem eu destule la Roma, am luat hotararea sa caut, in timpul meu liber, spiritul traditional englez, prin parcurile orasului. Am inceput cu Regent’s Park aflat in partea de nord a strazii Great Portland si am terminat cu Hyde Park. In opinia mea, ceea ce englezii numesc parc, este de fapt un tapsan punctat pe ici pe colo, de copaci si tufisuri, parcurile englezesti, in acceptiunea bucuresteana a cuvantului, fiind numite “gardens”. Farmecul Hyde Park este dat de vizitatori care, fie joaca football, cricket sau rugby, fie citesc un roman de Jane Austen tolaniti pe gazon, fie fac ce le trece prin cap, dar cu respect pentru ceilalti cetateni aflati in parc. Traversand zona, am ajuns in Kensington Gardens care semana, in sfarsit, cu un parc bucurestean. Peste drum de gradina se afla Royal Albert Hall unde, in acea seara, avea loc un concert Mark Knopfler. Gandind ca poate am noroc, mi-am spus: „IA SA INCERCAM NOI CONSTANTINE LA UN BILET IN PLUS, CA POATE, POATE…!”. Am dat peste un bisnitar cu accent scotian, care mi-a facut o oferta: „HUNDRED QUEENS, GUV’!” Toata diurna mea nu se ridica la “o suta de regine”, asa ca am incercat sa ma tocmesc. Cred ca iti poti imagina ce inseamna sa te tocmesti cu un scotian! Nu a vrut al naibii chitros sa lase “o regina” de la el. Cu toate astea conversatia a facut toti banii, iar amintirea ei ma face si acum sa zambesc.